Suflet — Creier — Ochi
Despre emotie, observatie si felul in care omul din spatele aparatului transforma realitatea intr-o fotografie.
Exista fotografii care ne atrag prin felul in care sunt construite. Lumina, umbrele, culorile, liniile si echilibrul dintre elemente ne fac sa ne oprim asupra lor. Exista fotografii care ne surprind prin momentul ales, printr-un gest sau printr-o expresie pe care nu am fi observat-o daca nu ar fi fost pastrata intr-o imagine. Si exista fotografii care ne emotioneaza fara sa stim intotdeauna de ce.
Ne uitam la ele, revenim asupra lor si, uneori, descoperim lucruri pe care nu le-am observat la prima vedere.
Ce face diferenta? Este vorba despre ochiul fotografului, despre experienta lui, despre capacitatea de a anticipa un moment sau despre emotia pe care o simte in fata subiectului?
Probabil ca raspunsul nu se afla intr-un singur loc.
Imi place sa privesc fotografia prin intermediul unor triunghiuri conceptuale, fiecare dintre ele reprezentand o relatie intre elemente care, desi pot fi analizate separat, funcționeaza impreuna in actul fotografic.
Daca in primul triunghi am vorbit despre ISO, timpul de expunere si diafragma, cele trei instrumente tehnice prin care fotograful controleaza felul in care este inregistrata o imagine, in acest al doilea triunghi vreau sa mergem dincolo de tehnica.
Vreau să vorbim despre “suflet, creier și ochi”.
Despre ceea ce ne atrage atentia, ceea ce intelegem din ceea ce vedem si ceea ce ne face sa ne oprim in fata unui subiect.
Pentru ca poti cunoaste toate setarile aparatului, poti stapani compozitia si poti avea cele mai bune obiective. Dar, inainte de toate acestea, trebuie sa existe un motiv pentru care ridici aparatul la ochi.
Iar motivul acesta nu este intotdeauna unul tehnic.
Uneori este o emotie. Alteori, o curiozitate. Poate fi o amintire, o intrebare, o forma interesanta sau pur si simplu dorinta de a intelege ceva ce se intampla in fata ta.
Important este ca, dintr-un motiv sau altul, ai ales sa privesti mai atent.
1. Ochiul — primul contact cu realitatea.
Ochiul este cel care ne pune in contact cu lumea vizibila. Prin el observam oamenii, gesturile, lumina, umbrele si relatiile dintre elementele unei scene.
Dar a vedea nu inseamna neaparat a observa.
Putem merge pe aceeasi strada in fiecare zi fara sa remarcam schimbarile din jurul nostru. Putem trece pe langa sute de oameni fara sa retinem vreun chip. Putem privi o cladire fara sa observam cum lumina ii deseneaza conturul sau cum umbra ei se intalneste cu silueta unui trecator.
Fotograful invata, in timp, sa priveasca altfel.
Nu neaparat pentru ca vede mai bine decat ceilalti, ci pentru ca ajunge sa acorde atentie unor lucruri pe langa care altii trec fara sa se opreasca.
Experienta il invata sa recunoasca posibilitati fotografice acolo unde, la prima vedere, pare ca nu se intampla nimic.
O raza de lumina poate transforma un perete banal intr-o suprafata interesanta. O umbra poate deveni elementul principal al unei compoziții. Un gest aparent lipsit de importanta poate spune mai multe decat expresia unui chip.
Iar uneori, toate acestea se intampla in jurul unui om.
Omul inaintea compozitiei.
Am fotografiat oameni timp de 26 de ani. In special la nunti, dar si pe strada, la concerte si in alte imprejurari.
In fotografia de strada, de exemplu, mi s-a intamplat sa ies la fotografiat fara sa am o idee foarte clara despre ceea ce caut. Merg, observ si astept ca ceva sa-mi atraga atentia.
Intr-una dintre aceste iesiri, am vazut un barbat in varsta, stand cu capul in jos, intr-o zi calduroasa. Mai intai l-am observat pe el. Apoi am remarcat lumina, umbrele si felul in care mainile lui ieseau din intuneric.
Dintr-odata, omul si lumina au inceput sa formeze impreuna o imagine.
Am ridicat aparatul si am fotografiat.
Dar nu m-am oprit acolo. Am continuat sa observ scena si am asteptat ca si alte maini sa intre in cadru.
Am realizat mai multe fotografii, schimband foarte putin elementele compozitiei.
Intr-una, mainile batranului sunt singurele elemente care atrag privirea. Imaginea poate sugera singuratate, izolare sau fragilitate. In alta, apare si mana unui trecator, iar relatia dintre elementele cadrului se schimba.
Deodata, fotografia poate vorbi despre oameni care se intersecteaza fara sa se cunoasca, despre prezenta si absenta sau despre felul in care putem ramane singuri chiar si intr-o lume plina de oameni.
Ambele imagini pornesc din aceeasi situatie. Totusi, posibilitatile lor de interpretare sunt diferite.
Ce s-a întamplat?
Mai intai am observat omul. Apoi am descoperit lumina si geometria scenei. Dupa prima fotografie, am continuat sa privesc si am descoperit o alta posibilitate.
Nu am planificat de la inceput toate variantele. Unele dintre ele au aparut pe masura ce am ramas atent la ceea ce se intampla in fata mea.
“Ochiul nu ne arata doar ceea ce exista. Prin atentia pe care o acordam anumitor lucruri, incepem sa descoperim ceea ce ar putea deveni o fotografie.”
Iar aceasta descoperire nu se incheie intotdeauna in momentul declansarii.
Uneori, abia atunci incepe.
2. Creierul — experienta care ne ajuta sa intelegem.
Daca ochiul observa, creierul ne ajuta sa intelegem ceea ce observam.
Experienta acumulata, cunostintele, memoria si capacitatea de a anticipa contribuie la felul in care interpretam o situatie si luam decizii fotografice.
Nu privim niciodata lumea complet separat de ceea ce stim deja despre ea.
Un fotograf cu experienta poate recunoaste un gest care preceda o actiune, o expresie care anunta o schimbare sau o situatie in care este posibil sa se intample ceva interesant.
Nu pentru ca stie cu certitudine ce urmeaza, ci pentru ca a intalnit situatii asemanatoare si a invatat sa recunoasca anumite indicii.
La nunti, aceasta capacitate devine deosebit de importanta.
Dupa atatia ani de evenimente, ajungi sa observi relatiile dintre oameni, sa anticipezi anumite momente si sa intelegi ritmul unei zile. Inveti ca uneori trebuie sa fii pregatit inainte ca ceilalti sa-și dea seama ca urmeaza ceva important.
Dar experienta nu se limiteaza la anticiparea actiunii.
Ea ne ajuta si sa intelegem ce vedem.
Un gest poate parea banal pentru cineva care priveste intamplator. Pentru fotograful care a observat contextul, acelasi gest poate avea o semnificatie aparte.
O mana asezata pe umarul cuiva poate fi doar un gest. Dar, daca ai urmarit apropierea dintre doi oameni, daca ai observat expresiile lor si ai vazut ce s-a intamplat inainte, poti intelege ca acea atingere face parte dintr-un moment mult mai amplu.
Creierul pune in relatie detaliile si ne ajuta sa recunoastem importanta lor.
Tehnica trebuie sa serveasca intenției.
In triunghiul tehnic am discutat despre timpul de expunere, diafragma si ISO. Am ajuns la ideea ca aceste elemente nu creeaza emoția, ci ne permit sa alegem cum o inregistram.
Acum putem face un pas mai departe.
Fotograful trebuie sa stie ce vrea sa transmita sau, cel putin, sa recunoasca ceea ce il atrage intr-o situatie. Abia atunci deciziile tehnice capata o directie.
Daca vreau sa surprind miscarea unui dansator, pot alege un timp de expunere mai lung, astfel incat miscarea sa ramana vizibila in fotografie.
Daca vreau sa izolez chipul unei mirese, pot deschide diafragma si pot separa subiectul de fundal.
Daca vreau sa arat omul impreuna cu mediul in care traieste, pot inchide diafragma pentru a pastra mai multe detalii in cadru.
Decizia tehnica porneste din intentia fotografica, dar este influentata si de situatia concreta: lumina, miscare, distanta si timpul pe care il avem la dispozitie.
Creierul nu lucreaza singur si nici nu detine toate raspunsurile. El ne ajuta sa alegem, folosind experienta si informatiile disponibile.
Uneori, decizia este analizata. Alteori, dupa ani de practica, apare aproape instantaneu.
Experienta poate transforma cunoasterea intr-un fel de reactie instinctiva. Nu inseamna ca tehnica dispare, ci ca nu mai trebuie sa ne gandim constient la fiecare pas.
Iar acest lucru ne elibereaza atentia pentru ceea ce conteaza cu adevarat in acel moment.
Subiectul. Gestul. Lumina. Emotia.
3. Sufletul — motivul pentru care ne oprim.
Daca ochiul observa si creierul analizeaza, ce rol mai are sufletul?
In triunghiul nostru, folosesc cuvantul “suflet” pentru a descrie dimensiunea personala si emotionala a actului fotografic: interesul, empatia, curiozitatea, atasamentul si ceea ce ne face sa simtim ca un anumit subiect merita atentia noastra.
Nu este o definitie stiintifica si nici o incercare de a separa procesele umane in compartimente distincte. Este o modalitate de a intelege mai bine relatia dintre fotograf si ceea ce fotografiaza.
Pentru mine, interesul este esential.
Nu ridic aparatul la ochi doar pentru ca exista ceva in fata mea. Trebuie sa ma atraga intr-un fel sau altul.
Poate fi un om, o expresie, o situatie, o lumina sau o combinatie de forme. Poate fi o scena care imi trezeste o intrebare sau una care ma face sa ma opresc pur si simplu pentru ca mi se pare frumoasa.
Dar trebuie sa existe acel ceva care ma determina sa privesc mai atent.
Am fotografiat oameni timp de 26 de ani si, dintre toate subiectele pe care le-am intalnit, oamenii continua sa ma atraga cel mai mult.
Daca in locul batranului din fotografia de strada ar fi fost un obiect oarecare, as fi putut observa aceeasi lumina, aceeasi geometrie si aceleasi umbre. Poate ca as fi realizat o fotografie interesanta din punct de vedere vizual.
Dar nu m-ar fi atras in acelasi fel.
Obiectele pot avea frumusete, istorie si semnificatie. Pot deveni subiecte extraordinare. Totusi, pentru mine, oamenii au o atractie aparte.
Poate pentru ca fiecare dintre ei are o poveste pe care nu o cunosc in intregime. Poate pentru ca gesturile lor pot dezvalui, pentru o clipa, ceva ce nu spun in cuvinte.
Un om poate trece pe langa mine fara sa stie ca l-am observat. Pot sa nu-i cunosc numele si sa nu aflu niciodata nimic despre viata lui.
Si totusi, pentru cateva secunde, prezenta lui poate deveni importanta pentru mine.
Il fotografiez nu pentru ca stiu intreaga lui poveste, ci pentru ca am descoperit ceva in acea intalnire care merita pastrat.
“Nu trebuie sa cunosti povestea unui om pentru a recunoaște ca prezenta lui merita fotografiata.”
Uneori, fotografia incepe tocmai din aceasta curiozitate.
Sufletul nu inseamna doar emotie.
Ar fi simplu sa spunem ca fotografiem cu sufletul atunci cand ne emotionam. Dar cred ca lucrurile sunt mai complexe.
Poti fotografia cu interes fara sa simti o emotie intensa. Poti fi fascinat de o geometrie urbana, de o reflexie sau de felul in care lumina cade pe o suprafata.
Poti fotografia din curiozitate, din dorinta de a intelege sau din simpla bucurie de a descoperi ceva nou.
Nu toate fotografiile trebuie sa fie dramatice. Nu toate trebuie sa transmita tristete, iubire sau melancolie.
Uneori, o fotografie este pur si simplu frumoasa.
Alteori, te face sa zambesti.
Important este ca exista un motiv pentru care ai ales sa o realizezi.
Pentru mine, sufletul reprezinta tocmai aceasta implicare personala. Faptul ca nu sunt complet indiferent fata de ceea ce fotografiez.
Si cred ca acest lucru se aplica tuturor genurilor fotografice.
Fie ca fotografiez o nunta, un concert, o strada, un peisaj, un preparat culinar sau o cladire, o parte din mine ajunge in imaginea pe care o creez.
Nu inseamna ca fiecare fotografie trebuie sa fie un autoportret emotional. Inseamna ca alegerea subiectului, perspectiva, momentul, lumina si felul in care construiesc imaginea poarta amprenta mea.
“Fotografia este o imagine a lumii din fata obiectivului, dar este si rezultatul felului in care fotograful a ales sa o priveasca.”
4. Vulnerabilitatea — momentele in care oamenii se dezvaluie.
Dintre toate formele de fotografie pe care le-am practicat, fotografia de nunta mi-a oferit unele dintre cele mai emotionante momente.
Nu doar pentru ca nuntile sunt evenimente importante, ci si pentru ca oamenii traiesc acolo emotii pe care nu le pot controla intotdeauna.
Dupa doua decenii de nunti, am vazut multe chipuri, multe imbratisari si multe lacrimi.
Si inca ma emotionez.
Uneori, vad o mama plangand in timp ce isi priveste copilul. Alteori, un tata incearca sa zambeasca, dar expresia fetei il tradeaza. Sunt momente in care doi oameni se privesc si par sa uite ca mai exista cineva in jurul lor.
Iar uneori, un singur gest schimba totul.
Imi amintesc de doi prieteni pe care i-am fotografiat la nunta lor.
Mirele statea cu fata spre mine, iar mireasa se afla in spatele lui. La un moment dat, ea si-a asezat mana pe umarul lui. El s-a intors spre ea si, in clipa aceea, a izbucnit in plans.
Un barbat in toata firea, coplesit de emotie in fata femeii pe care o iubeste.
Am fotografiat momentul.
Era o imagine frumoasa, dar nu doar prin ceea ce se vedea in cadru. Era frumoasa prin ceea ce se intampla intre cei doi oameni.
Nu stiu cum a evoluat casnicia lor. Nu cunosc toate momentele care au urmat acelei zile si nici nu trebuie sa le cunosc pentru a intelege valoarea fotografiei.
In ziua aceea, in acel moment, emotia lui era reala.
Fotografia nu trebuie sa demonstreze ca doi oameni vor ramane impreuna pentru totdeauna. Nu poate garanta viitorul unei relatii si nici nu poate rezuma o casnicie intreaga.
Ea pastreaza ceea ce s-a intamplat atunci.
“Adevarul unui moment nu trebuie sa fie si adevarul unei vieti intregi pentru ca fotografia sa aiba valoare.”
Poate ca tocmai aici se afla una dintre frumusetile fotografiei documentare: nu trebuie sa cunosti intregul destin al oamenilor pe care ii fotografiezi. Trebuie sa fii prezent atunci cand se intampla ceva care merita pastrat.
Fotograful se emotioneaza, dar cine este personajul principal?
La unele nunti, anumite momente ma emoționeaza pana la lacrimi.
Uneori ma gandesc la iubirea pe care o vad in fata mea. La doi oameni care se imbratiseaza si care, pentru cateva clipe, par sa nu mai aiba nevoie de nimic altceva.
Poate ca ma gandesc la dorinta de a avea si eu pe cineva care sa ma astepte acasa dupa o zi lunga de munca. Sa ma pot intoarce acasa, sa ma asez langa ea si sa o strang in brate, pentru ca mi-a fost dor.
Sunt dorinte si emotii personale, care imi apartin.
Dar, in momentul in care fotografiez, ceea ce incerc sa surprind este emotia oamenilor din fata mea.
Eu ma ascund in spatele aparatului, iar ei isi traiesc momentul.
Poate ca ceea ce simt eu ma ajuta sa inteleg mai bine ceea ce vad. Poate ca propriile dorinte ma fac mai atent la anumite gesturi. Dar nu vreau sa inlocuiesc povestea lor cu povestea mea.
Nu trebuie sa fi trait exact aceeasi experienta pentru a putea recunoaste emotia altcuiva.
Nu am fost casatorit si nu am trait experienta unui parinte care isi vede copilul casatorindu-se. Totusi, pot sa ma pun in locul acelor oameni si sa-mi imaginez ce ar putea insemna pentru ei un asemenea moment.
Pot observa lacrimile unei mame si pot intelege ca se petrece ceva important, chiar daca nu am trait aceeasi experienta.
Pot vedea un mire care izbucneste in plans si pot recunoaste emotia fara sa cunosc toate gandurile care i-au trecut prin minte.
Nu am nevoie sa fiu personajul principal al unei povesti pentru a-i intelege frumusetea.
Uneori, este suficient sa fiu acolo, sa privesc si sa nu ma grabesc.
“Fotograful poate simti emotia momentului fara sa fie cel care o traieste in prim-plan.”
Iar rolul lui este sa nu lase propria emotie sa-l faca sa uite de oamenii pe care ii fotografiaza.
Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai importante responsabilitati ale fotografului de eveniment.
Sa fie suficient de implicat incat sa recunoasca emotia, dar suficient de atent incat sa o surprinda fara sa o inlocuiasca prin propria prezenta.
5. Fotografia incepe inainte de declansare si continua dupa ea.
In triunghiul tehnic am ajuns la ideea ca emotia se creeaza inainte ca fotograful sa declanseze. Aparatul nu produce emotia, ci inregistreaza o parte dintr-un moment pe care fotograful a ales sa-l surprinda.
In triunghiul suflet–creier–ochi, aceasta idee capata o alta dimensiune.
Fotografia incepe atunci cand observam o posibilitate.
Uneori, posibilitatea apare instantaneu. Vedem o lumina, un gest sau o expresie si stim ca vrem sa fotografiem. Alteori, avem nevoie de timp. Privim scena, analizam relatiile dintre elemente, așteptam si descoperim noi variante.
Revenind la fotografia batranului, prima imagine nu a fost neaparat ultima posibilitate pe care am vazut-o. Am continuat sa privesc si am asteptat ca alte maini sa intre in cadru.
Realitatea se schimba in fiecare fractiune de secunda. Fiecare noua aparitie modifica relatiile dintre elemente si deschidea o alta posibilitate de exprimare.
Am fotografiat din nou.
Nu pentru ca prima imagine ar fi fost gresita, ci pentru ca am descoperit o alta varianta care merita pastrata.
Uneori trebuie sa declansezi imediat. Alteori, trebuie sa ai rabdare.
Fotograful invata sa recunoasca diferenta dintre momentul in care trebuie sa reactioneze si momentul in care isi poate permite sa astepte.
Dar descoperirea nu se incheie neaparat odata cu fotografierea.
Cand privesti imaginile pe ecran, poti observa detalii pe care nu le-ai remarcat in momentul declansarii. Poti descoperi relatii noi intre personaje sau poti intelege mai bine semnificatia unei expresii.
Uneori, fotografia iti transmite ceva ce nu ai constientizat pe deplin in momentul in care ai realizat-o. Iar dupa ani de zile, cand revii asupra aceleiasi imagini, este posibil sa o privesti cu alti ochi. Fotografia nu s-a schimbat.
Tu ai acumulat alte experiente, ai trecut prin alte momente si ai ajuns sa intelegi anumite lucruri diferit.
Ceea ce observi in imagine se poate schimba odata cu tine.
De aceea, imi place sa cred ca fotografia este un proces de descoperire continua.
De la prima privire pana la declansare, de la selectie si editare pana la momentul in care imaginea ajunge in fata altcuiva, exista intotdeauna posibilitatea de a descoperi ceva nou.
“Uneori, fotografia ne arata ceva despre lume. Alteori, ne arata ceva despre noi insine.”
6. Cand regulile nu mai sunt suficiente.
Fotografia are reguli, principii si conventii care ne ajuta sa intelegem si sa organizam imaginea.
Compozitia, echilibrul, perspectiva, lumina si culoarea sunt instrumente importante. Ele ne permit sa construim imagini clare, expresive si coerente.
Dar regulile nu trebuie sa devina un scop in sine.
O fotografie poate respecta toate principiile compozitiei si, totusi, sa nu transmita nimic din ceea ce ne dorim.
La fel de bine, o imagine poate incalca anumite conventii si poate deveni puternica tocmai prin felul in care este construita.
Un subiect plasat intr-o pozitie aparent nepotrivita poate accentua singuratatea. Un spatiu gol poate deveni mai important decat subiectul insusi. O incadrare dezechilibrata poate sugera neliniste sau instabilitate.
Dar asta nu inseamna ca orice abatere de la reguli produce automat o fotografie expresivă.
Trebuie sa intelegem ce obținem prin alegerea noastra.
Daca vreau sa transmit izolare, poate ca nu am nevoie de o compozitie echilibrata in sensul conventional. Daca vreau sa arat relatia dintre un om si mediul in care traieste, poate ca separarea lui completa de fundal ar elimina tocmai informatia de care am nevoie.
In cele din urma, deciziile fotografice trebuie sa serveasca intentiei. Iar intentia poate aparea in mai multe feluri.
Uneori, porneste de la o emotie si cautam o forma vizuala prin care sa o exprimam. Alteori, observam o situatie, o analizam si abia apoi descoperim ceea ce ne transmite.
Exista si momente in care fotografiem instinctiv, iar semnificatia imaginii se clarifica ulterior.
Nu exista o singura ordine obligatorie.
Putem porni de la suflet, putem porni de la ochi sau putem porni de la creier.
Important este ca, in momentul fotografierii, cele trei dimensiuni sa poata lucra impreuna.
Pentru ca tehnica fara intentie risca sa ramana doar tehnica, iar emotia fara atentie nu garanteaza ca vom reusi sa pastram ceea ce ne-a impresionat.
Fotografia apare din intalnirea dintre ceea ce observam, ceea ce intelegem si ceea ce conteaza pentru noi.
7. Fotograful lasa o parte din el in fiecare imagine.
Am spus ca oamenii sunt subiectele care ma atrag cel mai mult. Dar asta nu inseamna ca sufletul intervine doar atunci cand fotografiez oameni.
Cred ca o parte din mine ajunge in toate fotografiile mele.
Fie ca fotografiez un preparat culinar, o cladire, un peisaj, o strada sau un concert, imaginea finala este rezultatul alegerilor mele.
Eu am ales sa ma opresc acolo. Eu am ales perspectiva. Eu am ales momentul, lumina si felul in care am organizat elementele cadrului.
Poate ca, in cazul unei fotografii de peisaj, nu exista o emotie umana vizibila. Poate ca fotografiez doar ceata care se aseaza peste munti sau o sosea care dispare in departare. Dar faptul ca am ales acea priveliste, ca m-am oprit asupra ei si ca am vrut sa o pastrez spune ceva despre felul in care privesc lumea.
La fel se intampla si in fotografia culinara.
Un preparat poate fi fotografiat strict pentru a prezenta ingredientele si aspectul sau. Dar poate fi fotografiat si pentru a transmite caldura unei mese, atmosfera unui loc sau bucuria de a imparti mancarea cu cineva.
Subiectul este acelasi. Intentia si felul in care il fotografiem pot fi diferite.
In fotografia de strada, pot alege un om pentru expresia lui, pentru gesturile sale sau pentru relatia pe care o are cu mediul inconjurator.
In fotografia de arhitectura, pot fi atras de geometrie, dar si de felul in care o cladire poarta urmele timpului.
In fiecare caz, imaginea trece prin felul meu de a vedea si de a intelege.
Nu inseamna ca privitorul va descoperi neaparat ceea ce am intentionat eu. Poate interpreta fotografia in alt fel, iar acea interpretare poate fi la fel de valoroasa.
Dar imaginea a pornit de la mine, de la alegerile si interesul meu.
“Fotografia poarta amprenta fotografului nu doar prin ceea ce arata, ci si prin ceea ce acesta a ales sa arate.”
Iar aceasta amprenta nu trebuie să fie evidenta. Nu este nevoie ca fiecare fotografie sa contina un mesaj personal explicit.
Uneori, se afla intr-o alegere aproape imperceptibila: un pas facut la stanga, o fractiune de secunda in plus sau o decizie de a nu declansa deloc.
Si uneori, se afla tocmai in rabdarea de a astepta pana cand scena devine ceea ce cautai.
8. Ce se intampla cand fotografia ajunge la privitor?
Pana acum am vorbit despre fotograf si despre relatia lui cu subiectul. Dar fotografia nu ramane neaparat inchisa in intentia celui care a realizat-o.
Dupa ce este facuta, imaginea poate ajunge la oameni care nu au fost acolo, care nu cunosc contextul si care nu au acces la gandurile fotografului.
Ei vad ceea ce a ramas in cadru.
Un mire care plange poate fi, pentru sotia lui, amintirea unui moment unic. Pentru un parinte, poate reprezenta emotia de a-si vedea copilul fericit. Pentru un strain, poate fi pur si simplu o imagine despre iubire.
Fotografia este aceeasi, dar experientele privitorilor sunt diferite.
Iar aici se intampla ceva interesant: emotia pe care o transmite o imagine nu este intotdeauna identica cu emotia pe care a simtit-o fotograful.
Fotograful poate fi atras de lumina si compozitie, in timp ce privitorul descopera o poveste umana.
Fotograful poate urmari un gest aparent banal, iar privitorul poate recunoaste in el o experientă personala.
Uneori, privitorul poate descoperi ceva ce fotograful nu a intentionat sa transmita.
Nu inseamna ca orice interpretare este sustinuta in mod egal de imagine. Fotografia are limitele si informatiile ei vizuale. Dar sensul pe care il construim atunci cand o privim este influentat si de experienta noastra.
Aici se intalneste triunghiul suflet–creier–ochi cu un alt triunghi despre care vom vorbi: subiect–fotograf/observator–privitor/spectator.
Fotograful observa si interpreteaza realitatea, apoi construieste imaginea. Privitorul primeste acea imagine si o interpreteaza prin propriile experiente.
Intre cei doi exist fotografia, dar nu exista garantia ca amandoi vor vedea exact acelasi lucru.
Si poate ca nici nu trebuie sa existe.
Unele imagini sunt suficient de bogate incat sa permita mai multe interpretari, fara sa-si piarda identitatea.
Altele sunt construite in jurul unui mesaj foarte precis.
In ambele cazuri, fotografia poate continua sa existe dincolo de momentul in care a fost realizata.
Poate fi redescoperita, reinterpretata si inteleasa diferit de oameni diferiti.
Iar uneori, chiar de acelasi om, dupa trecerea anilor.
9. Trei elemente, fara o ordine obligatorie.
Am pornit de la trei cuvinte: suflet, creier și ochi.
Pe parcursul discutiei, am incercat sa intelegem rolul fiecaruia si felul in care contribuie la procesul fotografic.
Ochiul observa ceea ce se intampla in fata noastra. Recunoaste lumina, formele, gesturile si relatiile vizuale.
Creierul pune in relatie informatiile, foloseste experienta acumulata si ne ajuta sa analizam, sa anticipam si sa luam decizii.
Sufletul, in sensul in care il folosim aici, reprezinta implicarea personala, interesul si dimensiunea emotionala care ne fac sa acordam importanta unui subiect.
Dar nu putem stabili o ordine fixa intre ele.
Uneori, vedem ceva si abia apoi ne dam seama de ce ne-a atras.
Alteori, o emotie ne face sa cautam un anumit subiect.
Putem analiza o situatie si sa descoperim ulterior ca ea ne-a atins intr-un fel personal.
Sau putem fotografia instinctiv si sa intelegem semnificatia imaginii abia cand o privim pe ecran.
Cele trei elemente nu functioneaza separat. Ele se influenteaza reciproc, se completeaza si ne ajuta sa transformam observatia intr-o imagine.
Nu exista o reteta universala pentru o fotografie buna.
Există intentie, experienta, atentie si disponibilitatea de a descoperi.
Exista momente in care trebuie sa reactionam imediat si momente in care trebuie sa asteptam.
Exista fotografii construite cu multa atentie si fotografii realizate intr-o fractiune de secunda.
Exista imagini in care tehnica este evidenta si imagini in care pare sa dispara cu totul, lasand loc doar momentului.
Iar in spatele tuturor acestor posibilitati se afla omul care priveste.
Fotograful nu este un simplu operator care inregistreaza ceea ce exista in fata obiectivului. El alege, interpreteaza si construieste o imagine pornind de la o realitate pe care nu o poate controla in intregime.
Nu poate controla toate gesturile, toate expresiile si toate schimbarile luminii. Dar poate invata sa le observe, sa le inteleaga si sa reactioneze la ele.
Iar experienta il ajuta sa recunoasca momentele in care merita sa apese declansatorul.
Poate ca aceasta este una dintre cele mai frumoase parti ale fotografiei: nu putem prevedea totul, dar putem invata sa fim atenti la ceea ce se intampla.
si, uneori, tocmai aceasta atentie ne permite sa descoperim ceva ce nu am fi putut planifica.
Dupa 26 de ani de fotografie, inca ma atrag oamenii. Inca ma emotioneaza anumite momente de la nunti. Inca descopar lucruri noi pe strada si inca mi se intampla sa ridic aparatul pentru o situatie pe care nu o pot explica in intregime inainte de a fotografia.
Nu cred că trebuie sa intelegem totul inainte de a declansa.
Uneori, trebuie doar sa fim atenti.
Sa observam un om, o expresie sau un gest. Sa intelegem ca se intampla ceva important, chiar daca nu cunoastem intreaga poveste. Sa avem rabdare atunci cand scena se schimba si sa fim pregatiti atunci cand momentul apare.
Alteori, trebuie sa avem incredere in experienta acumulata, in instinct si in capacitatea noastra de a recunoaste ceea ce merita pastrat.
Dar, indiferent de situatie, cred ca fotografia incepe inainte de declansare.
Incepe in momentul in care ceva ne atrage atentia si ne face sa ne oprim.
Continua prin deciziile pe care le luam, prin felul in care construim imaginea si prin ceea ce alegem sa pastram.
Iar dupa ce fotografia este realizata, descoperirea nu se incheie. Ne putem intoarce la ea, o putem privi diferit si putem descoperi lucruri pe care nu le-am observat initial.
La fel se întampla si cu privitorul.
Poate vedea altceva decat am vazut noi. Poate simti altceva decat am simtit noi. Poate descoperi in imagine o amintire sau o emotie pe care nu am avut-o niciodata in suflet atunci cand am apasat declansatorul.
Si fotografia continua sa existe prin toate aceste intalniri.
“Ochiul descopera. Creierul intelege. Sufletul se implica. Dar fotografia apare din intalnirea dintre toate trei.”
Nu exista o ordine obligatorie. Nu exista o formulă care sa garanteze rezultatul.
Exista doar fotograful, lumea din fata lui si disponibilitatea de a privi dincolo de ceea ce se vede la prima vedere.
Pentru ca, pana la urma, nu fotografiem doar ceea ce se afla in fata noastra.
Fotografiem si felul in care am ales sa privim.
Iar o parte din noi ramane, inevitabil, in fiecare imagine pe care o cream.
